EVENIMENTE

Unde se întâmplă, unde există Panglica Albă, este ultima temă propusă, ce aduce în prim plan autenticitatea ce se naște în întâlnirea dintre spectator și peliculă, în suprafața unde trucurile se transformă în dorințe, întrebări și în cele din urmă în înțelegeri și sens. Iar asta prin intermediul unor vieți fictive trăite într-o lume imaginată în care ‘totul’ este adevărat.

 

Ficțiune și Autenticitate

 

Panglica Albă, filmul lui Michael Haneke, premiat cu Palme D’Or in 2009 la Cannes, este un film ale cărui istorii se desfășoară între iulie 1913 și august 1914. Dacă timpul este începutul de secol, cele ce se petrec în Panglica Albă au ca loc desemnat un sat german, Eichwald, încă așezat în ordinea nobililor și a mentalităților protestante, însă subtitlul ales de Haneke, ne spune că Panglica Albă este în fapt o poveste a copiilor germani.

Acest aspect, al copilăriei arhitecților și constructorilor enigmaticii și teribilei ascensiuni și prăbușiri germane, din epoca svasticii naționalist socialiste, este implicit cu fiecare nou eveniment nedeslușit, cu fiecare fapt teribil rămas nerezolvat, cu fiecare răbufnire înăbușită în ordinea puterii feudale. Toate aceste fapte nedeslușite, toate aceste evenimente învelite în secret și ascundere, în nelămurire fac trimiteri atât la teribilele ‘realizări’ ale celui de-al treilea Reich cât și la multele alte tragedii mute rămase și ele nerezolvate, neînțelese, ascunse în lagărele ideologiilor aferente marilor revoluții, roșii și ele.

Haneke chestionează și propune o lume pe care o (re)construiește ca răspuns la ceea ce urma să fie una dintre cele mai profunde și radicale transformări pe care Germania și Europa secolului XX au avut să le îndure. Și nu este vorba doar despre Național-Socialismul German, Haneke propune o poveste ce chestionează, așa cum declară, originea răului, radicalismului și a terorismului. În fapt structura narativă chiar asta afirmă: cineva își amintește ceva ce urmează să se întâmple.

O a doua temă a dezbaterii pe marginea Panglicii Albe pornește de la observația Juliei Evers, ce, în Oberösterreichische Nachrichten, spune: “În Panglica Albă totul este adevărat. Acesta este motivul pentru care este așa de dificil de îndurat.” Ce înseamnă că într-un film ‘totul este adevărat’? Ce avem de ‘îndurat’ ca spectatori ai acestei povești a copiilor germani și a celor ce-i educă?

În unul dintre interviurile cineastului austriac, intervievatorul, Dave Calhoun, remarcă: Ca spectator, totuși, văzând acest film, a tot revenit întrebarea “Ce urmează să se întâmple cu ei? Ce devin?” Mai ales că acest film este așezat în zorii unei perioade de mari schimbări, iar acești copii vor fi adulții epocii Național Socialismului. Haneke răspunde: “Da, generează această dorință în spectator. Tocmai ăsta este trucul!” Se pare că tocmai dorința este trucul, este acel truc ce lasă ca totul să fie adevărat.

Unde se întâmplă, unde există Panglica Albă, este ultima temă propusă, ce aduce în prim plan autenticitatea ce se naște în întâlnirea dintre spectator și peliculă, în suprafața unde trucurile se transformă în dorințe, întrebări și în cele din urmă în înțelegeri și sens. Iar asta prin intermediul unor vieți fictive trăite într-o lume imaginată în care ‘totul’ este adevărat.

Acolo unde reprezentările de cuvinte, numirea, denominația, inventarea de concepte și sintagme (în definiția lor pozitivă și negativă, simultan), de metafore și alte jocuri stilistice eșuează, rămâne un vid născător de viu dacă lumea/Celălalt îl gândește, îi comunică senzitiv-senzorial și prin cuvânt, sensurile existente, dacă sprijină țeserea de sensuri noi, și îndeosebi dacă este acolo pentru o continuitate de a fi, a gândi, a crea legături. Reprezentări de cuvinte, da. Neîndeajuns însă dacă ele nu întâlnesc o realitate exterioară care să le dea miez, fond, esență, vitalitate, sens, trăire. Și atunci cuvântul nu mai este doar o formă necomunicantă, ci își începe destinul său de transmitere, de a fi înțeles și transformat mai departe.

Viața artistică și științifică, creația, visul, reveria, scriitura îndeosebi, sunt acele domenii în care ”capacitatea negativă” a unui om, așa cum o cunoaștem din literatură de la Keats și din psihanaliză de la W. R. Bion, este esențială în procesele psihice și creative, nu doar pentru forța de a trăi și de a crea, ci de a transmite durabil viața și opera de artă.

Această carte este o simplă încercare, a psihanalistului și scriitorului în continuă devenire, de a developa sensurile de dincolo de sensuri, de a reliefa într-o lumină personală ceea ce s-a desprins din câteva opere scrise sau artistice, culturale. Este o matcă de reflectare asupra unor destine ale discursurilor, mai degrabă, decât o psihobiografie sau o psihocritică. Autoarea nu își atribuie decât meritul căutătorului de sens, mereu neaflat, mereu nesaturat, mereu incognoscibil.

Daniela Luca, București, 27 februarie 2016

Daniela Luca

• Doctor în psihanaliză, Universitatea Paris VII (din 2006)
• Psihanalist formator, supervizor, Societatea Română de Psihanaliză – SP-IPA
• 2013-2014 - Vicepreședinte SRP-Coordonator Științific
• RedactorRevista Română de Psihanaliză (din 2008)
• Președinte Asociația Româno-Franceză de Psihoterapie șiPsihanaliză – ”André Green” (din 2010)
• Membru fondator; formator și supervizor la FundațiaGenerația (1999 - mai 2013)
• Membru formator&supervizor la Asociația de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică București (din 2009);
• Membru formator&supervizor Asociația ”Psihosomatica” din Constanța
• Practică clinică în psihoterapie și în psihanaliză (din 1997)
• Psiholog principal, formator și supervizor acreditat de CPR (din 2007)
• Redactor, editor şi consultant științific (din 1998) pentru aproximativ 100 lucrări / cărți din domeniile filosofie, psihologie, psihopatologie şi psihanaliză. Din 2008, redactor al Revistei Române de Psihanaliză, sub egida Societății Române de Psihanaliză.
• Traduceri de carte (10 titluri) și numeroase articole (engleză, franceză), din 1997.
• Autor de eseuri, articole, recenzii de carte, psihocritică în diverse publicații: Revista Română de Psihanaliză, Le Carnet Psy, Bulletin du CPLF, Cultura, Observator Cultural, Oglinda Literară, Jurnalul Naţional, Psychologies, Elle, Femeia, Dilema, Cuvântul, Tomis, Poesis International, etc.
• Autor al cărții Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză (Editura Tracus Arte, 2016)

Simona face astacu bucurie, o bucurie cu care ne-a contaminat pe toţi cei care am lucrat cu ea înSpitalul de Psihiatrie Săpunari și care, la limită, reprezintă sensul faustian al vieţii,plăcerea de a-ţi face meseria

Dr. Eduard George Carp, Medic primar psihiatru, Spitalul de Psihiatrie Săpunari

Dacă citim Homo Ludens a lui Iohann Huizinga ne este uşor să credem - pentru că găsim acolo suficiente argumente – că lumea culturii s-a născut din joc şi este ludică în esenţa ei.Dacă lucrurile stau aşa ne putem întreba ce este seriozitatea şi cum se instalează ea? Ne jucăm în lumea spiritului şi totul pare admis şi permis, dar cînd devenim serioşi? Eu spun că această a doua stare, gravă şi responsabilă, se instalează atunci cînd jocul începe să se joace cu noi.Cînd scriem ca să publicăm o carte ca să le spunem şi celorlalţi care este jocul sîntem serioşi. Cînd pictăm pentru ca să expunem public sîntem responsabili de reinventarea lumii pentru ceilalţi.Cînd ne pregătim să întruchipăm un personaj şi să-i redăm viaţa în teatru sîntem laborioşi şi încruntaţi. Să fii un clown bun înseamnă o muncă grea şi serioasă, deşi celorlalţi li se pare un spectacol facil.

Alina părea că se joacă în proiectele ei de înţelegere a lumii ideilor, însă jocul a prins-o. Cartea scrisă de ea, pentru că are aripi, reuşeşte o revoluţie de palat la curtea celui mai temut tiran al omului: Timpul. În ea este abolită dictatura diacronică a Marelui Stăpîn şi astfel, în libertatea sincroniei îi vedem laolaltă, în cel mai firesc discurs spiritual, pe Faraonul fară Chip, pe Ba, pe Attila, Gingis Han, Micul Prinţ, Isus, Aivazovski, personalităţi şi personaje care au doar trupul diafan al Ideii şi astfel libertate maximă de mişcare prin lumile descrise. Pentru a nu a aluneca în oniric discursul îşi ia mereu reperele concretului şi ale geografiei şi ţesătura lui este susţinută de magia întrepătrunderilor, a coincidenţelor providenţiale, devenind pe cît de real pe atît de neverosimil.Poate cupola realismului magic este una conceptual acoperitoare pentru această desfăşurare.

Dar care este scopul unei astfel de curgeri şi pentru ce am urma noi, cititorii, un astfel de demers, cînd ludic-alunecos, cînd concret-descriptiv, cînd evanescent-poetic? Sub toate cojile acestei fierberi ni se arată pînă la urmă miezul şi acesta este cel al căutării rostului, al înţelepciunii. Această carte, în planarea ei peste lumi şi prin ele, ca o corabie care pluteşte cînd pe nori cînd pe mări, ne face mai atenţi la noi înşine şi la viaţa noastră interioară ducînd cu ea comorile înţelepciunii umane într-o sinteză sui-genneris.

Deopotrivă demers de psihanaliză culturală şi proză de ficţiune de eca mai bună calitate Cartea cu aripi a Alinei Csatlos începe să zboare numai după ce este deschisă, adică odată cu lectura ei, şi călătoreşte prin cititor oferindu-i bogăţii rare din lumea sensibilităţii şi a ideilor.

Oare ce aşteaptă scriitoarea de la noi? Ce răsplată cuvenită? Eu cred că aşteaptă să ne simţim bine şi să îi purtăm, cel puţino vreme, zîmbetul ca stindard al bucuriei interioare pe care o generează. Dacă va fi să reuşească, zîmbetul acela de după închiderea cărţii – unduit de nostalgia multelor lumi vizitate şi de înţelepciunea dobîndită - va aştepta următoarea carte cu fascinante poveşti. Zîmbetul va fi semnul că mulţumim lui Dumnezeu pentru posibilitatea minunată pe care ne-a oferit-o de a fi acum aici şi - cu puterea spiritului activat de cărţile remarcabile - oriunde, oricînd.

Intai, iata o fotografie a ei: este o scriitura eleganta, placuta la privit, echilibrata, accesibila. Poti sta cu ea pe-o banca in parc si nu simti cum trece timpul. La sfarsit, isi ia "la revedere" de la cititor cu gratie si dispare printre alei, matasos ca pasul Alinei, eroina cartii. Mersul ei este corect, povestea pe care o spune este veridica: e ceea ce s-ar numi "o piesa scrisa dupa un caz real", in care personajele sunt transpuneri fictionale ale unor realitati din spatiul terapeutic. Pe scurt: o pacienta aflata la inceputul celui de-al patrulea an de psihoterapie psihanalitica reuseste sa-si creeze o bresa in rigiditatea primilor trei ani de lucru si se avanta cu o mai mare profunzime in explorarea de sine si a relatiilor ei cu lumea. Schimbarile apar, una cate una, si in viata personala. La finalul cartii, Alina anunta ca se inscrie la cursuri de formare pentru a deveni ea insasi psihoterapeut, chiar la scoala condusa de terapeutul ei, care contempla felul cum pacienta lui impartaseste si altor oameni ceea ce a deprins lucrand cu el in cabinet.

Dar... aceasta este numai o poza. Este intampinarea aparentei. Nu o "aparenta" in sensul de "ceva fals" sau "iluzoriu", caci tot ceea ce se spune in carte este just. Este o aparenta in sensul ca exista si un "dincolo", un revers tacut, pe care, ca cititor, il accesezi mai usor prin intrebari sau prin noi lanturi asociative decat prin afirmatii clare.

Cartea este scrisa in limba romana, de un autor si psihoterapeut roman, care lucreaza cu pacienti din Romania. El a ales cazul unei tinere femei sugrumate emotional de o mama uscata sufleteste, severa, care a preferat sa tina cu dintii de-un barbat de care n-o mai lega iubirea, crescandu-si fiica intr-o casa pustiita afectiv de lipsa de contact dintre parinti: o lunga si grea vaduvie, si a mamei si a fiicei, vaduvie dupa un mort - tatal - care nici macar nu murise pe bune atunci cand fusese deja ingropat sufleteste, si care se complacea intr-un surogat de viata de James Bond autohton, cu delegatii misterioase prin provincie. Orice caz de psihoterapie este unic si individual, desigur. Dar imi vine sa cer un minut de reculegere pentru tot ceea ce n-a mai scapat cu viata din temeinica ura ce-i tine alaturi pe sot si pe sotie, pe plaiul mioritic. Imi amintesc de spusele unei prietene de pe langa Silistea-Gumesti, ea insasi pacienta intr-o psihoterapie psihanalitica: "Sunt romanca, sunt crestin-ortoxoda, imi este drag Iisus, dar copilaria intre mama si tata n-a mai lasat nimic viu pana la Iisus, ci numai o lunga si sfasietoare pustietate".

In al doilea rand, ne putem intreba: din ce perspectiva ni se sugereaza sa privim "Peisajele interioare"? Arhitectura cartii consta intr-o alternanta riguroasa a doua discursuri: Alina vorbindu-i lui Pavel, terapeutul; si Pavel vorbindu-i unui spatiu al solitudinii, de tipul unui jurnal. Pe tot parcursul cartii, nici Pavel nu ii da vreo replica, in mod direct, Alinei, nici "jurnalul" nu-i raspunde lui Pavel. Cand Alina tace, pentru ca i-a expirat timpul, Pavel incepe sa vorbeasca, si invers. Iata, in cuvintele autorului, un instantaneu din schimbul intre cele doua discursuri:

Incheierea sedintei Alinei din 9 martie: "Cand imi spuneti ca sedinta s-a terminat, parca ma loviti cu o secure. Imi ingheata sangele in vene. De aceea, de obicei, eu sunt cea care spune prima ca trebuie sa plece. Nu suport sa ma intrerupeti cand mi-e lumea mai draga. Cred ca seamana cu episodul acela cu tata."

Inceputul comentariului lui Pavel la sedinta din 9 martie: "Alina a evoluat de la stadiul de victima la stadiul de victima care vorbeste, care vrea sa se elibereze. Isi cauta identitatea, sentimentul de a fi intreaga, in spatele mecanismelor rigide impuse de familia sa. I-a fost aplatizata identitatea sexuala, i-au fost aplatizate, simbolic, dar si real, rotunjimile feminine ale corpului. [...] Luni de zile a fost atat de prinsa in povestea ei, in descrierea panzei de paianjen in care era prinsa, in punerea in act a rolului de judecator al parintilor, incat eram constrans sa raman in rolul pasiv al unui simplu martor al discursului ei".

Pavel, cu gura astupata de paienjenisul stufos al discursului Alinei, isi croieste drum, pentru discursul sau, "cu securea" - citand cuvintele pacientei. Pavel ii destainuie jurnalului sau ca spera sa vada venind "amurgul ascetismului" autoimpus, solitar, al Alinei. Reusesc ei, totusi, sa se intalneasca vreodata, sa "termine impreuna" - intr-un sens, desigur, simbolic? Daca da, cartea nu ne-o arata, ci ne pune in fata doua monologuri ramase fara raspuns pana la ultima pagina.

Fiind doua discursuri, ni se permite sa imaginam cartea ca avand macar doi subiecti: Alina si Pavel. Deplasand centrul subiectiv in perspectiva Alinei, vedem cum, pentru ea, eternul "celalalt", un barbat, poarta, simbolic, unul si acelasi nume: Paul (Pavel). In relatia de cuplu, ii spune Paul. In cea terapeutica, ii spune Pavel. Cu acest mic artificiu lingvistic, similar artificiului estetic care separa relatia sexuala de cea platonica, ea isi permite sa-i traiasca, de fapt, pe toti barbatii ca pe unul singur: figura menita sa repare ranile lasate de tata (si nu numai de tata).

Dar lucrurile raman provocatoare inclusiv atunci cand recentram cartea pe celalalt subiect, pe Pavel: el asista la decongestionarea si manifestarea sexualitatii Alinei, fara a-si asuma sexualitatea ei (pe care si-o asuma Paul). Pavel pare sa-si doreasca in mod autentic dezvelirea sexualitatii feminine a Alinei, o urmareste pas cu pas, ia parte la ea intr-un fel, dar intr-un alt fel, totusi, nu ia parte. Si-a ales el, oare, meseria de psihoterapeut pentru a-si prelungi pe termen nedeterminat statutul de baietel oedipian, insufletit cand si cand de prezenta umeda a unei femei-mame, dar protejat prin lege de ravagiile ei sentimentale? Daca ar fi asa, cazul lui nu ne-ar putea interesa prea mult, caci n-ar fi decat inca un mod de amanare a maturizarii sexuale.

Putem lasa in urma, asadar, aceasta perspectiva triviala, oprindu-ne, pentru o deschidere de alta natura, la un pasaj aflat undeva catre finalul cartii. Paul, partenerul Alinei, are la un moment dat un vis sau mai bine zis o serie de vise, pe care ii promite si femeii lui sa i le destainuie, cu conditia ca ea sa faca intai un semn ritualic cu mainile, intersectand cele doua cercuri formate din impreunarea degetului mare cu cel aratator de la cele doua maini. "Gata?" - ii scrie Paul Alinei, in e-mail, dupa ce ii cere sa faca, cu mainile, semnul pentru intrarea in lumea viselor. "Continuarea va fi in e-mailul urmator, peste cinci minute (pentru ca gestul cu cercurile sa aiba timp sa isi faca efectul".

Alina ii duce mai departe, lui Pavel, in terapie, atat semnul, cat si visele lui Paul, citindu-i apoi si o lucrare personala in care se intreaba "ce e visul", scrisa de ea insasi din inspiratie (caci, asa cum singura marturiseste, aproape ramasese insarcinata cu visele lui Paul, cu ideile lui). Pavel intra, supus si incantat, in joc: "Fiecare [Paul si Alina] capteaza starea emotionala a celuilalt, ei simt la fel, par sa creeze impreuna un "organism" comun, empatizeaza unul cu celalalt, isi raspund reciproc la cererile de iubire. I-am spus Alinei toate acestea fara sa imi ascund satisfactia. Ca sa iubesti pana la capat este nevoie si de un anumit gen de uitare de sine, de autoimersiune in spatiul comun al relatiei de iubire, iar ei au obtinut asta. Textele despre vis ale Alinei si ale lui Paul m-au facut sa scriu si eu un articol despre intimitatea fiecaruia cu sine insusi si, implicit, cu propriul spatiu al viselor. Este molipsitor entuziasmul lor, jocul lor bun de iubire".

Pavel se adanceste, apoi, intr-o relatie cu propriul lui inconstient visator, in care femininul si masculinul nu mai joaca jocul iubirii pe orizonala, prin femeie si barbat, prin mama si tata, ci pe verticala, prin copil si vis, prin om si spirit. Pavel ii lasa pe amandoi, pe Alina si pe Paul, la o certa distanta de el insusi, dar in proximitate, jucand, in relatia lui cu visul, parti din rolul fiecaruia: si ceva din feminitatea materna, pasiva, receptiva, care "indura" visul, care suporta fara a se dezorganiza fluxul masculin inspirator; dar si ceva din dexteritatea practica, barbateasca, necesara pentru a prinde esenta visului si a o stanta in matricea limbajului articulat. In felul acesta, cei trei protagonisti intrati in magia cercurilor reusesc sa fie impreuna, pastrand totusi distinctia dintre sexe, dintre cupluri si dintre cele doua forme de relationare ale omului, cu cei din jur, respectiv cu verticala sa.

Si totusi, sfarsitul cartii aduce o "cadenta deceptiva", urechea surprinde ceva disonant dincolo de bunul augur al transformarilor din viata pacientei. Alina anunta, brusc, ca s-a inscris la cursuri de formare ca terapeut, chiar la scoala la care preda terapeutul ei. Terapeutul pare sa o sustina si se bucura ca ea incearca sa trateze tocmai problema agresivitatii intr-un cuplu pe care il consiliaza informal (Cristian si Maria), deoarece intre ei doi, intre Pavel si Alina, agresivitatea ramasese nepusa in scena. Ne putem intreba: are aceasta agresivitate neconsumata vreo legatura cu decizia Alinei de a ocoli cadrul terapeutic si de a-l inlocui un alt cadru, cel de la scoala de formare? Daca intimitatea cadrului terapeutic era deplin functionala pentru Alina, nu ar fi ales ea orice alta scoala de terapie din oras, tocmai pentru a tine deoparte, pentru sine, ca pe o resursa protejata si stabila, relatia ei din cabinet?

Ma voi aventura, aici, dincolo de paginile scrise ale cartii, observand ca, totusi, Alina n-a auzit niciodata gandurile personale ale lui Pavel, ci numai Pavel pe ale Alinei. Ea si-a purtat ranile la vedere, in fata lui, insa el nu le-a purtat pe ale sale proprii, in fata ei. Alina are, acum, nevoie de pacienti, de oameni care sa se dezgoleasca, suferinzi, in fata ei - caci ea a vazut, in oglinda din fotoliul de vis-a-vis, un om plin de compasiune, dar poate ca nu s-a vazut tocmai pe sine, cea care suferea cu ranile la vedere. Dreptul de a avea propriii sai pacienti este un drept pe care-l vrea validat chiar de terapeutul ei, un drept care sa poarte stampila propriei lui scoli. O astfel de inegalitate intre parinte si copil, intre terapeut si pacient, care are in ea un sambure de violenta, asigura schimbul de generatii: copiii se precipita sa devina parinti, pentru a se elibera de o rana ce n-a putut fi vindecata in raportul direct cu parintii proprii.

Ramane, totusi, o intrebare deschisa: cum incheiem o terapie psihanalitica asa incat sa-l eliberam pe pacient, definitiv, inclusiv din relatia cu psihanaliza, in loc sa il tragem in roata reincarnarilor sale? Sau, ca sa-l parafrazez pe Pavel, in ultima lui meditatie, de dupa sedinta din 17 aprilie: cum il pui pe-un om in cel mai bun acord cu sufletul sau si cu steaua diminetii?

Cristina Popov